Trebuie să te îndepărtezi în timp și spațiu pentru a putea aprecia diversitatea culturală, dar mai ales confesională, a Clujului. Fără mixul interetnic și religios al orașului Sarajevo (evrei, musulmani și creștini) sau culoarea Londrei – deși are și lăcașuri de cult musulmane și o sinagogă –, Clujul are ceva aparte. Fascinează faptul că poți regăsi, risipită la câteva sute de metri distanță, aproape toată istoria creștinismului, cu schismele, reformele și ramificațiile sale. Și nu adusă recent de valuri de emigranți, ci împământenită în vreo 18 confesiuni. În Cluj-Napoca coexistă ortodocși, greco-catolici, reformați, unitarieni, luterani, baptiști, penticostali, adventiști, creștini după Evanghelie, evanghelici, Martori ai lui Iehova, musulmani, evrei, creștini de rit vechi și adepți ai altor religii, alături de atei, agnostici și persoane fără religie. Lor li se adaugă pete de culoare precum armenii sau sicanii și o creație confesională legată profund de istoria Transilvaniei: greco-catolicismul românesc, prin care românii au intrat în lumea instituțiilor occidentale, inclusiv în disputa pentru reprezentare în Dietă (parlamentul din Budapesta). Nu a fost totul o feerie. Istoria e scrisă în curtea fiecărei biserici din Cluj. În cea de la Calvaria, unde ne jucam când eram copii, s-a semnat pacea de după Răscoala de la Bobâlna. În piața de la Biserica Sfântul Mihail, la câțiva metri de casa în care s-a născut Matei Corvin, a avut loc execuția lui Baba Novac, iar între zidurile ei s-a întrunit de zeci de ori Dieta Transilvaniei. Pe Ulița Lupilor, la Biserica Reformată, erau învestiți principii transilvăneni, în timp ce lângă Biserica Piariștilor se punea temelia primei universități. Iar pe Bulevardul Eroilor, Catedrala Greco-Catolică „Schimbarea la Față” poartă și azi cicatricele istoriei noastre zbuciumate, trecută de la minoriți la greco-catolici, preluată de ortodocși și apoi recâștigată. Dar, în timp, lucrurile s-au așezat într-o multiculturalitate greu de găsit în altă parte în România, poate doar într-o măsură mai mică în Timișoara și Oradea. Iar diversitatea asta confesională aduce după sine una arhitecturală și chiar culinară. Prăjiturile ungurești sau germane erau cele mai bune motive pentru a sărbători Paștele de două ori. Chiar și tocana de oaie mâncată, pe când aveam 18 ani, la o înmormântare țigănească în Bonțida, mi-a rămas în suflet. Și nimic nu m-a pregătit pentru multiculturalismul european mai bine decât să cresc în orașul acesta, în care diversitatea s-a născut înaintea instituționalizării UE.